Port mereu cu mine o literă a mare –

am dezlipit-o de pe un perete în tinerețe
pe un hol
lîngă o ușă
într-o seară
în care niște ochi negri
se înspăimîntau în mine.

Am pus-o într-un buzunar
al cămaășii mele verzi,
așa cum se purtau pe vremuri.
Litera mi s-a lipit dureros de piele.
Se mișcă.
O simt uneori în piept.
Alteori îmi înghite gîtul.

Noaptea în somn
îi rup coaja fără să vreau
iar sîngele ei curge –
pitic printre cearșafuri.

A crescut odată cu mine.
Cînd mă mir, se miră.
Cînd plîng, plînge.
Cînd dorm, ea cîntă.

Cînd nu mai pot,
iau litera a mare
și îi fac plete și o alint
și îi recit poeme de ură.
Literă bizară pe corpul meu –
a mare e un traficant de silabe amînate.

(Tiuk, nr 43, decembrie 2015)

Tremura soprana pe schele.

Ce cauți, fă, acolo? –
îi strigam noi, prostimea,
din mușuroaie.

Unii s-au dus să facă grevă
direct la decanat,
dar noi ne-am oprit
să protestăm altfel,
eventual să blocăm vreun pod.

Ne era milă de ea –
săraca soprană –
dîrdîiau chiloții
pe ea
sus pe schele
și îi era frig și
îi era spaimă,
și dîrdîiau chiloții pe ea –
niște chiloți normali
(de bumbac),
niște chiloți de soprană
tremurînd pe schele.

Eram însurat

de doi ani și jumătate
cu o colegă de la universitate
și bănuiam că mă înșală.

Că mă înșală cu apostroful
în urechea căruia locuiam
noi doi, eu și ea.

Apostroful era însurat de trei ani și jumătate
cu o virgulă a lui din străinătate
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu felinarul
în urechea căruia locuiau
ei doi, el și ea.

Felinarul era însurat de opt ani și jumătate
cu o lampă a lui din Persia
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu un arhimandrit vechi
în urechea căruia locuiau
ei doi, el și ea.

Arhimandritul era însurat de optsprezece de ani și jumătate
cu o catapeteazmă a lui din mănăstire
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu pamîntenii
în urechea cărora locuiau
ei doi, el și ea.

Bum-bum în geamuri

Ce dracu se tot aude?
Trag perdeaua și ce să vezi?

Arunca viața mea
aia mai veche
cu tot felul de prostii –
poate-poate-o bag iar în seamă.
De mi-a pătat geamurile.

Cădeau taragoturi șlefuite
de mîini zbîrcite pe pervaz.
Împroșca cu sandale
de copil cu nări mici.
Pocneau scaunele
bibliotecii universitare
fix în mînerul de la geam.
Ploaie de capace de bere
peste tot.
Stropea proasta cu erbicid
pe tocul ferestrei
prin care-mi sug și eu lumina.

Cară-te, fă, i-am zis,
futu-ți munții de credință
și bisectoarea mă-tii.

Lucrurile pe care le iubeam împreună

au început să moară.

Unul cîte unul se duc dracului,
să le fie țărîna ușoară,
că m-am săturat.

Noptiera aia blîndă
a făcut cancer de piele
cu metastaze și a murit
într-o noapte de joi.

Cartea cu poeme de Sylvia Plath
s-a spînzurat în baie –
așa am găsit-o într-o dimineață.

Cuzineții de la mașina de spălat
s-au dus în cătănie și nu s-au mai întors –
au rămas nevestele lor
să le crească pruncii.

Pănă și ceasul ăla de perete
la care ne uitam amîndoi cînd ne doream
să aflăm dacă mai trece vremea
– și care era deja foarte bătrîn cînd l-am cumpărat –
a dat ortul popii și de atunci încoace
parcă nu mai ticăie nimic în noi.

Uite, mai trebăluim și noi

facem derogări, dăm aprobări,
cerem de mîncare cînd ne e foame,
recrutăm, ne somăm, domesticim.
Cînd ne dorim, adormim.

Mai dăm cu mătura prin ogradă,
mai una-alta, hrănim omide,
ne întoarceam ceasurile
și fugim după autobuze
și uneori plouă.

Și alteori ne uităm cu drag unii la alții.
Deseori ne uităm.

Și creăm metatexte la taste
și metastaze de latex.

Cînd ne e somn, sforăim.
Cînd ne trezim, ne tragem pe sfoară,
și ieșim pe coridor să fumăm
și schimbăm între noi rețete
de rachiuri mărețe
și de noptiere cu patru mînere.

Și ne trage de sfoară într-o bună zi
un domn cu inima bună.
Dingdong.

(Verso, nr 94, martie 2011)
(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Nu știu ce dracu de șampon e ăsta

că nu mai fac deloc mătreață,
în schimb, cînd mă pieptăn,
îmi cad litere din păr.

Sînt plin de vocale pe umeri
și iubitele mele nu mă mai iubesc.

M-am tot uitat pe internet
după leacuri naturiste
– cu efect imediat –
de combatere a literelor.

Nu poți însă avea încredere –
colcăie lumea de sfătoși
plătiți să facă reclamă
și să trimită spam.

Nu mai știu ce să mă fac:
îmi curg literele din cap
de parcă n-ar fi capul meu.

Al dracu șampon despărțitor în silabe.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

Locuiam în urechea unui rinocer

Mă cuibărisem acolo fără să-mi dau seama.
Îmi făcusem paltonul pernă
și stăteam comod ca-ntr-o gară de țară.

Nu fusese decizia mea.

Se pare că fusesem trimis de cineva să duc ceva:
o sacoșă dubioasă, un enorm cerc multicolor,
ceva, nu se știe exact.
Nici nu mai știu cum ajunsesem acolo,
că nu e lucru ușor să-ți faci pat din palton
în urechea cuiva.

Păream mulțumit. Cel puțin așa zicea cumnata mea.
– Cum, ‘mneata n-ai fi? Așa zicea, cel puțin.

Dar nimeni nu știa exact ce era în sufletul meu.
Contacteseră un radio-amator
care să mă contacteze pe unde scurte.
Pe unde să mă găsească?

Cred că aveam un secret.
Atfel nu m-aș fi încuiat așa în mijlocul pădurii
și nu mi-aș fi făcut pat din palton
în urechea unui derbedeu.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Uneori plouă și eu nu sînt de față

și lucrul ăsta mă enervează de parcă
aș fi un om care se enervează ușor.
Mai ales cînd plouă cu ghilimele.

Mă refer la ploile care ne măiestresc.

Cînd plouă cu silabe rupte
lumea e săracă.
Silabele ar trebui interzise
prin lege de către Sfîntul Ilie
al ploilor de prin viață.

Măcar de-ar ploua mereu
cu alte semne de punctuație,
cu ceva scîrbos,
cum ar fi semnele de întrebare.
Dar nu. Plouă cu ghilimele
mai ales cînd nu sînt eu de față.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

În ochiul tău stîng se întinde Antarctica

Dreaptă și rece, în toată splendoarea ei.
Mă tot uit la ea cu zilele
și mă întreb cum dracu să fac s-o cuceresc.
Să pun și eu un drapel pe-acolo.

N-am mai fost niciodată într-o expediție ca asta,
așa că nici nu prea știu cum s-o plănuiesc.

Mă gîndesc să-mi pun într-un rucsac
niște conserve din carne de cal,
un pachet de spaime mici,
o lanternă, un tirbușon,
și să intru în ochiul tău stîng
într-o noapte,
îmbrăcat gros,
călare pe ceva ce-oi găsi la îndemînă.

A, să nu uit drapelul.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Am avut odată, cînd eram copil

un gînd pe care nu pot să-l spun nimănui.
Am trăit zeci de ani cu gîndul ăla,
l-am făcut gîndul meu de companie.
I-am dat nume, l-am țesălat,
i-am dat de mîncare,
iar de cînd am devenit adult
i-am dat și de băut.

E un gînd cam mic și firav
și nu prea ține la beție.
Stă mereu în preajma mea
și mă privește în ochi.

E un gînd blînd și înțelegător
deși uneori nu mă lasă să dorm noaptea –
îi place să doarmă cu mine în pat,
chiar în piept.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

De ceva vreme trăiesc pe o scară de tren

împreună cu Treboniu, cîinele fără umbră.
Multe gînduri îmi trec prin minte
mai ales cînd ne apropiem de ape mare –
cioburi, hamuri de cal, lumînări frumos mirositoare.
Cum ziceam, tot felul.

Inițial mă gîndisem să-l împing.
Așa, ca și cum ar fi fost involuntar:
îl surprind cînd nu e atent și-l împing.

Uit de toate cînd nu trecem pe lîngă ape –
Așa am uitat de planul meu.

Însă de cînd am ajuns în colțul ăsta de țară
unde sînt atîtea lacuri mari,
practic nu mai pot dormi noaptea:
elaborez scenarii despre ce-o să le declar polițiștilor etc.

***

De două nopți încoace am schimbat strategia.
Mi-am spălat batistele și mă țin cu ele de bară,
ca să nu las amprente.
În plus, am șters toate urmele pe care le-am lăsat
de cînd locuiesc aici.

La noapte sar eu.

(Verso, nr 94, martie 2011)
(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Bătea soarele prin crengi

Cădea lumina foarte mișto.

Fugisem mult și aș mai fi fugit
dar bătea lumina așa de încet
că am decis să mă opresc.
M-am orientat repede:
eram în mijlocul unui trotuar.
Nu prea trecea nimeni.

Am măsurat aproximativ cu ochiul –
vreo trei metri lungime
vreo doi metri lățime
vreo doi metri înălțime.

Am trasat un x cu cretă pe jos
ca să știu exact unde să mă întorc
cu pari, scînduri și cuie.

***

Mi-am făcut acolo gard
de jur împrejur
și stau să bată lumina
pe mine încet –
foarte mișto.
E în mijlocul lumii,
dar nu prea trece nimeni,
rareori cîte un curios se uită
printre uluci.
Uneori se aud voci de copii.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Prima mea iubită a fost

Simfonia nr. 2 opus 27 a lui Rahmaninov.
Cu ea mi-am pierdut virginitatea
la 16 ani.
Venisem acasă tîrziu de la un priveghi,
iar ea mă aștepta pe canapea
într-o rochie scurtă, cu părul blond –
exact așa cum o știți.

Îmi zîmbea hain prin haine –
se vedea cum îi mustesc hormonii
printre coapse.

A profitat atunci de beția mea,
dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos:
am întins-o pe jos,
am lipit-o de perete,
am culcat-o în cearșafuri.

Cînd m-am trezit, plecase.

Dar să nu mă spuneți lui Rahmaninov,
să nu cumva să se supere pe mine
că i-am futut simfonia.

(Ateneu, nr 553, septembrie 2015)

Era-ntr-o joi, mă uitam la ceas

Pe peron.
Plouase și mirosea a ploaie
și a Ocean Pacific,
deși nu fusesem niciodată așa de departe.
Chiar mă miram,
că n-aveam nici pașaport.

Nu era bătrînă,
dar era mai bătrînă
decît mi-aș fi dorit eu.
N-avea bagaje multe –
le tîra după ea
și dacă i-ar fi căzut vreo două-trei
probabil nici nu și-ar fi dat seama.

M-a recunoscut imediat
și mi-a făcut un semn cu mîna
să mă anunțe că m-a recunoscut.

Eram intimidat oarecum și fîstîcit,
nu puteam zice multe cuvinte deodată
fără să nu-mi iasă toate din trahee
în același timp
și să mă facă să par nesigur.
– Bine ai venit, măi viață, am îngăimat,
dar nu știu dacă m-a auzit.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

De cum m-am trezit de dimineață

m-am apucat să colcăi prin voci.

Am început cu tata –
calm, cald, m-am certat,
mi-am dat niște sfaturi
pe care n-am să le uit niciodată,
chiar dacă n-am să le respect mereu.
Cu mama –
m-am întrebat dacă mi-e frig,
dacă mi-e cald,
dacă am mîncat și dacă
îmi fac cruce cînd mă culc.
Cu iubitele mele –
m-am certat, m-am alintat,
m-am iubit și mi-am dat papucii.
Nu e de mirare.
Cu copilul meu a fost mai greu –
n-am putut decît să-mi zîmbesc.
M-am înțeles din priviri.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

Nu vă supărați, doamnă

aici e ghișeul pentru
radiografiile greșelilor?
Da, greșeli, știți cum e,
nimic grav, voiam doar să mă asigur
că nu e nimic grav.
Da, mă doare uneori,
dar nu se vede nimic.
Greșeli de zi, mai ales,
dacă ar fi doar alea de noapte
nici n-aș fi venit,
așa-s de puține.
Știți cum e,
greșeli făcute din dor,
blînde,
dar care nu se vindecă
niciodată.
Aici e?

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

Vorbea unul-altul

despre toate alea de prin viață.
Țineau prelegeri despre
marile lor scofale zilnice,
iar prin nări trăgeau
molecule de oxigen
și alte molecule de elemente chimice.
Era praf, era cald,
era niște viață pe banchetele autobuzului,
nu chiar așa cum e pe la banchete.

Cînd ne-am oprit la o bodegă,
să se pișe șoferul,
nu-mi dau seama cum,
ai apărut tu
la fereastra unei case.
Goală, palidă,
răgușită de căldură și de praf,
îți acopereai sufletul cu vopsele
de parcă ți-ar fi crescut
din buricele degetelor
niște vitralii.
Te-ai stins sub ochii mei, acolo,
în căldură și în praf,
cînd a plesnit un puști
pe bancheta din spate
un balon de gumă de mestecat
și-ai rămas stinsă cîteva stații
pînă ai găsit iar pe undeva
niște oxigen și niște vopsele.

De cînd se stricase

n-am mai luat alta:
ba n-am avut timp,
ba am crezut că nu-mi mai trebuie,
ba era închis, odată, seara tîrziu.

Cînd nu mai ai și nu simți nici nevoia să ai
nici nu-ți dai seama cum trec anii.
Stropși-i-ar!

E iunie iar
și tremură florile de afin prin păduri
(le-am văzut în weekendul trecut
din tren).
M-aș duce să-mi iau, totuși,
alta,
de la chioșc.
Să bat scurt în geam,
să mă vadă vînzătoarea,
și să-mi iau un aer docil:
– Dați-mi și mie
o stare de spirit
nou-nouță.

Vă rog.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

Deși mă uit conștiincios

la meteo aproape seară de seară,
ca să știu cum să mă îmbrac a doua zi,
uneori greșesc și nu-mi vin bine straiele
și atunci le ajustez brusc cu foarfeca.

Seara îmi pare deseori rău,
dar nu mai am ce face –
ce tai cu foarfeca ziua
nu mai poți lipi cu nimic noaptea…

Într-o seară nu m-am mai uitat deloc
la rubrica meteo
și mi-am tras în grabă, dimineața,
sufletul pe dos.
Am băgat repede foarfeca-n el
și seara m-am trezit cu jumătate de suflet.
A dracu grabă.
Chiar și ce mai rămăsese
era deșirat pe margini.

Am aruncat atunci foarfeca-n foc
și am topit-o și mi-am făcut-o verighetă.

Oamenii mă evită de atunci,
trec pe trotuarul celălalt.
Îi înțeleg –
nu poți da bună ziua cum se cuvine
unui megieș cu suflet destrămat.

(Ateneu, nr 553, septembrie 2015)

Iau și eu pulsul

De cîte ori am ocazia.

Dimineața devreme, bunăoară,
îmi pun căciula și mănușile
și ies la o plimbare prin cartier
să-mi întreb vecinii:
– Nu vă supărați,
Pot să vă iau pulsul?

Alteori, cam seară de seară,
– cam cînd apune soarele –
îmi pun niște pantaloni
și un stetoscop.

– Fiți amabil,
aș putea să vă iau pulsul?

Oamenii sînt cumsecade –
mă lasă să-i pipăi la încheieturi,
să le ascult inimile, gîndurile, dorurile.
Să le iau pulsul, cum ar veni.

Tot luînd pulsul
– ba din stînga, ba din dreapta –
am strîns atîta puls
că nu mai știu
pe unde dracu să-l depozitez.

Iubita mea e foarte caldă

cam ca mămăliga cu lapte acru
după o zi întreagă petrecută
la secerat.
Alteori
e ca ciorba de fasole cu ciolan afumat
și ceapă tăiată felii, cu sare.

Iubita mea e mereu foarte caldă –
se închinge și cînd sufli în ea.

Iubitei mele îi place uneori
să se așeze în mijlocul vieții mele
ca și cum ar fi o sobă de teracotă
în mijlocul unei sufragerii
fără tablouri pe pereți.

(Tiuk, nr 43, decembrie 2015)

Cred că sufăr de ceva fără leac,

dracu știe ce s-o mai întîmpla cu mine,
deși am tot supraviețuit
de cînd m-am contaminat –
cam cînd mi-a dat mustața.

Chestia e că de cum ies din casă
intră în mine
tot felul de lucruri inutile
și, mai ales, efemere.
Se strîng pe vene în ciorchini,
și pe gît, și uneori
nici nu mai pot respira
cum se cuvine.

Cînd intru înapoi în casă,
seara,
la umbra crengilor din dormitor,
îmi iese din cap un doctor –
chirurgul meu –
și începe operațiile.
Face operații toată noaptea,
în timp ce eu dorm
dus și neîntors.

Cînd mă trezesc dimineața
la umbra crengilor din dormitor,
el e așezat pe undeva,
cu mănușile lui de chirurg
pătate de lucruri inutile și efemere
și fumează o țigară.

– Hai, zice, ești ca nou.
Mă culc acum,
să-mi revin pînă la noapte.

(Ateneu, nr 553, septembrie 2015)

Două femei trăgeau la rame

pe o apă foarte rece
de munte
și pînă la urmă
m-au ajuns –
după o urmărire spectaculoasă,
ca-n filme și ca-n teatre.

M-au dezbrăcat,
mi-au deschis venele,
mi-au deschis craniul.

Au turnat în mine
cu niște seringi mari
tot felul de bucăți
de copaci
care pluteau
pe apa aia rece:
crengi, frunze,
semințe și flori.
Tot ce-au găsit
repede-repede,
că se cam grăbeau.

La cît de rău mă simt acum,
Cred că n-au turnat rădăcini.

Am tot trăit în pace

toată viața.
N-am tras nimic prin ogivă.
N-am tras nimic prin baionetă.

Dar a venit o vreme,
dar a venit o bună zi,
și m-am decis să dau un sens vieții,
să încep un război cu cineva,
să agresez sau să jignesc,
să trag cu arcul vreo săgeată amenințătoare
în curtea vreunui vecin.
Dar cui?

La nord e Polul Nord
și nu pot sări la război
cu un vecin deja transpirat de friguri.
La sud e o piatră mare,
iar cu pietrele mari n-are rost să te iei în gură.
La stînga e Marea Moartă,
n-aș putea deci s-o omor mai mult.
La dreapta ești tu,
iar pe tine te iubesc.

Pînă la urmă, dacă tot e să dau și eu un sens,
cred că am să-mi declar război mie însumi:
am să-mi trag două perechi de palme
și un șut în cur.
Am toate șansele să mă bat –
știu bine cît de vulnerabil sînt.

(Tiuk, nr 43, decembrie 2015)