Nu știu ce dracu de șampon e ăsta

că nu mai fac deloc mătreață,
în schimb, cînd mă pieptăn,
îmi cad litere din păr.

Sînt plin de vocale pe umeri
și iubitele mele nu mă mai iubesc.

M-am tot uitat pe internet
după leacuri naturiste
– cu efect imediat –
de combatere a literelor.

Nu poți însă avea încredere –
colcăie lumea de sfătoși
plătiți să facă reclamă
și să trimită spam.

Nu mai știu ce să mă fac:
îmi curg literele din cap
de parcă n-ar fi capul meu.

Al dracu șampon despărțitor în silabe.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)

Locuiam în urechea unui rinocer

Mă cuibărisem acolo fără să-mi dau seama.
Îmi făcusem paltonul pernă
și stăteam comod ca-ntr-o gară de țară.

Nu fusese decizia mea.

Se pare că fusesem trimis de cineva să duc ceva:
o sacoșă dubioasă, un enorm cerc multicolor,
ceva, nu se știe exact.
Nici nu mai știu cum ajunsesem acolo,
că nu e lucru ușor să-ți faci pat din palton
în urechea cuiva.

Păream mulțumit. Cel puțin așa zicea cumnata mea.
– Cum, ‘mneata n-ai fi? Așa zicea, cel puțin.

Dar nimeni nu știa exact ce era în sufletul meu.
Contacteseră un radio-amator
care să mă contacteze pe unde scurte.
Pe unde să mă găsească?

Cred că aveam un secret.
Atfel nu m-aș fi încuiat așa în mijlocul pădurii
și nu mi-aș fi făcut pat din palton
în urechea unui derbedeu.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Uneori plouă și eu nu sînt de față

și lucrul ăsta mă enervează de parcă
aș fi un om care se enervează ușor.
Mai ales cînd plouă cu ghilimele.

Mă refer la ploile care ne măiestresc.

Cînd plouă cu silabe rupte
lumea e săracă.
Silabele ar trebui interzise
prin lege de către Sfîntul Ilie
al ploilor de prin viață.

Măcar de-ar ploua mereu
cu alte semne de punctuație,
cu ceva scîrbos,
cum ar fi semnele de întrebare.
Dar nu. Plouă cu ghilimele
mai ales cînd nu sînt eu de față.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

În ochiul tău stîng se întinde Antarctica

Dreaptă și rece, în toată splendoarea ei.
Mă tot uit la ea cu zilele
și mă întreb cum dracu să fac s-o cuceresc.
Să pun și eu un drapel pe-acolo.

N-am mai fost niciodată într-o expediție ca asta,
așa că nici nu prea știu cum s-o plănuiesc.

Mă gîndesc să-mi pun într-un rucsac
niște conserve din carne de cal,
un pachet de spaime mici,
o lanternă, un tirbușon,
și să intru în ochiul tău stîng
într-o noapte,
îmbrăcat gros,
călare pe ceva ce-oi găsi la îndemînă.

A, să nu uit drapelul.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

Am avut odată, cînd eram copil

un gînd pe care nu pot să-l spun nimănui.
Am trăit zeci de ani cu gîndul ăla,
l-am făcut gîndul meu de companie.
I-am dat nume, l-am țesălat,
i-am dat de mîncare,
iar de cînd am devenit adult
i-am dat și de băut.

E un gînd cam mic și firav
și nu prea ține la beție.
Stă mereu în preajma mea
și mă privește în ochi.

E un gînd blînd și înțelegător
deși uneori nu mă lasă să dorm noaptea –
îi place să doarmă cu mine în pat,
chiar în piept.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)

De ceva vreme trăiesc pe o scară de tren

împreună cu Treboniu, cîinele fără umbră.
Multe gînduri îmi trec prin minte
mai ales cînd ne apropiem de ape mare –
cioburi, hamuri de cal, lumînări frumos mirositoare.
Cum ziceam, tot felul.

Inițial mă gîndisem să-l împing.
Așa, ca și cum ar fi fost involuntar:
îl surprind cînd nu e atent și-l împing.

Uit de toate cînd nu trecem pe lîngă ape –
Așa am uitat de planul meu.

Însă de cînd am ajuns în colțul ăsta de țară
unde sînt atîtea lacuri mari,
practic nu mai pot dormi noaptea:
elaborez scenarii despre ce-o să le declar polițiștilor etc.

***

De două nopți încoace am schimbat strategia.
Mi-am spălat batistele și mă țin cu ele de bară,
ca să nu las amprente.
În plus, am șters toate urmele pe care le-am lăsat
de cînd locuiesc aici.

La noapte sar eu.

(Verso, nr 94, martie 2011)
(Timpul, nr 195, iunie 2015)