Tremura soprana pe schele.

Ce cauți, fă, acolo? –
îi strigam noi, prostimea,
din mușuroaie.

Unii s-au dus să facă grevă
direct la decanat,
dar noi ne-am oprit
să protestăm altfel,
eventual să blocăm vreun pod.

Ne era milă de ea –
săraca soprană –
dîrdîiau chiloții
pe ea
sus pe schele
și îi era frig și
îi era spaimă,
și dîrdîiau chiloții pe ea –
niște chiloți normali
(de bumbac),
niște chiloți de soprană
tremurînd pe schele.

Eram însurat

de doi ani și jumătate
cu o colegă de la universitate
și bănuiam că mă înșală.

Că mă înșală cu apostroful
în urechea căruia locuiam
noi doi, eu și ea.

Apostroful era însurat de trei ani și jumătate
cu o virgulă a lui din străinătate
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu felinarul
în urechea căruia locuiau
ei doi, el și ea.

Felinarul era însurat de opt ani și jumătate
cu o lampă a lui din Persia
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu un arhimandrit vechi
în urechea căruia locuiau
ei doi, el și ea.

Arhimandritul era însurat de optsprezece de ani și jumătate
cu o catapeteazmă a lui din mănăstire
și bănuia că îl înșală.

Că îl înșală cu pamîntenii
în urechea cărora locuiau
ei doi, el și ea.

Bum-bum în geamuri

Ce dracu se tot aude?
Trag perdeaua și ce să vezi?

Arunca viața mea
aia mai veche
cu tot felul de prostii –
poate-poate-o bag iar în seamă.
De mi-a pătat geamurile.

Cădeau taragoturi șlefuite
de mîini zbîrcite pe pervaz.
Împroșca cu sandale
de copil cu nări mici.
Pocneau scaunele
bibliotecii universitare
fix în mînerul de la geam.
Ploaie de capace de bere
peste tot.
Stropea proasta cu erbicid
pe tocul ferestrei
prin care-mi sug și eu lumina.

Cară-te, fă, i-am zis,
futu-ți munții de credință
și bisectoarea mă-tii.

Lucrurile pe care le iubeam împreună

au început să moară.

Unul cîte unul se duc dracului,
să le fie țărîna ușoară,
că m-am săturat.

Noptiera aia blîndă
a făcut cancer de piele
cu metastaze și a murit
într-o noapte de joi.

Cartea cu poeme de Sylvia Plath
s-a spînzurat în baie –
așa am găsit-o într-o dimineață.

Cuzineții de la mașina de spălat
s-au dus în cătănie și nu s-au mai întors –
au rămas nevestele lor
să le crească pruncii.

Pănă și ceasul ăla de perete
la care ne uitam amîndoi cînd ne doream
să aflăm dacă mai trece vremea
– și care era deja foarte bătrîn cînd l-am cumpărat –
a dat ortul popii și de atunci încoace
parcă nu mai ticăie nimic în noi.

Uite, mai trebăluim și noi

facem derogări, dăm aprobări,
cerem de mîncare cînd ne e foame,
recrutăm, ne somăm, domesticim.
Cînd ne dorim, adormim.

Mai dăm cu mătura prin ogradă,
mai una-alta, hrănim omide,
ne întoarceam ceasurile
și fugim după autobuze
și uneori plouă.

Și alteori ne uităm cu drag unii la alții.
Deseori ne uităm.

Și creăm metatexte la taste
și metastaze de latex.

Cînd ne e somn, sforăim.
Cînd ne trezim, ne tragem pe sfoară,
și ieșim pe coridor să fumăm
și schimbăm între noi rețete
de rachiuri mărețe
și de noptiere cu patru mînere.

Și ne trage de sfoară într-o bună zi
un domn cu inima bună.
Dingdong.

(Verso, nr 94, martie 2011)
(Timpul, nr 195, iunie 2015)