Am avut odată, cînd eram copil

un gînd pe care nu pot să-l spun nimănui.
Am trăit zeci de ani cu gîndul ăla,
l-am făcut gîndul meu de companie.
I-am dat nume, l-am țesălat,
i-am dat de mîncare,
iar de cînd am devenit adult
i-am dat și de băut.

E un gînd cam mic și firav
și nu prea ține la beție.
Stă mereu în preajma mea
și mă privește în ochi.

E un gînd blînd și înțelegător
deși uneori nu mă lasă să dorm noaptea –
îi place să doarmă cu mine în pat,
chiar în piept.

(Timpul, nr 195, iunie 2015)