De ceva vreme trăiesc pe o scară de tren

împreună cu Treboniu, cîinele fără umbră.
Multe gînduri îmi trec prin minte
mai ales cînd ne apropiem de ape mare –
cioburi, hamuri de cal, lumînări frumos mirositoare.
Cum ziceam, tot felul.

Inițial mă gîndisem să-l împing.
Așa, ca și cum ar fi fost involuntar:
îl surprind cînd nu e atent și-l împing.

Uit de toate cînd nu trecem pe lîngă ape –
Așa am uitat de planul meu.

Însă de cînd am ajuns în colțul ăsta de țară
unde sînt atîtea lacuri mari,
practic nu mai pot dormi noaptea:
elaborez scenarii despre ce-o să le declar polițiștilor etc.

***

De două nopți încoace am schimbat strategia.
Mi-am spălat batistele și mă țin cu ele de bară,
ca să nu las amprente.
În plus, am șters toate urmele pe care le-am lăsat
de cînd locuiesc aici.

La noapte sar eu.

(Verso, nr 94, martie 2011)
(Timpul, nr 195, iunie 2015)