Era-ntr-o joi, mă uitam la ceas

Pe peron.
Plouase și mirosea a ploaie
și a Ocean Pacific,
deși nu fusesem niciodată așa de departe.
Chiar mă miram,
că n-aveam nici pașaport.

Nu era bătrînă,
dar era mai bătrînă
decît mi-aș fi dorit eu.
N-avea bagaje multe –
le tîra după ea
și dacă i-ar fi căzut vreo două-trei
probabil nici nu și-ar fi dat seama.

M-a recunoscut imediat
și mi-a făcut un semn cu mîna
să mă anunțe că m-a recunoscut.

Eram intimidat oarecum și fîstîcit,
nu puteam zice multe cuvinte deodată
fără să nu-mi iasă toate din trahee
în același timp
și să mă facă să par nesigur.
– Bine ai venit, măi viață, am îngăimat,
dar nu știu dacă m-a auzit.

(Vatra, nr 7-8, august 2015)